Homosexualitatea n-a ajuns în România odată cu televiziunea prin cablu şi cu primele autocare care făceau naveta între Bucureşti şi Occident. Rânduri risipite ici, colo prin cronicile medievale povestesc despre faptele de aşternut de la bărbat la bărbat ale voievozilor români, iar istoria orală consemnează pasiunile pentru sexul identic ale unor mari intelectuali de la începutul secolului al XX-lea.
Dreapta credinţă şi cuvioasa purtare ale unora dintre domnitorii români se înmuiau precum catifeaua în contact cu liberele principii de iatac ale turcilor. Căpeteniile turcite de ţară, precum Radu cel Frumos, cel care stătuse la Stambul şi fusese adus de turci la domnie, nu-şi păstrau iubirea doar pentru partea femeiască a umanităţii. Creştinismul a decis că nu e voie să fii decât într-un singur fel, nu cred să fi existat atunci pedepse mai infamante pentru homosexualitate decât cele din zona creştină, pe când la Stambul homosexualitatea nu era condamnată. Diferenţa fundamentală între ce se întâmpla atunci în Ţările Române şi ce se întâmplă astăzi e că nu exista o specializare, domnitorii îşi dădeau frâu liber senzualităţii, chit că era vorba de un băieţandru de la curte, o fată frumoasă sau o roabă,
descrie istoricul Zoe Petre moravurile din vremuri îndepărtate.
Domnitorul Petru Cercel a rămas în istorie cu reputaţie de iubitor al sexului tare.
Se ştie că el era unul dintre favoriţii lui Henric al III-lea, regele Franţei, care avea o curte întreagă de băieţandri la dispoziţia lui,
arată istoricul cum de şi-a câştigat domnitorul român faima de precursor al mişcării gay româneşti.
Regretatul medievist Dan Horia Mazilu scrie în volumul „Lege şi fărădelege în lumea românească veche“ despre cum a scos Dimitrie Cantemir din sărite Sfântul Sinod al Bisericii Ruse când a vorbit în „Sistema religiei muhammedane“ despre senzualitatea excesivă, lesbianismul, homosexualitatea şi amorul în grup practicate de otomani. Tot el dă câteva exemple de înaintaşi ai curentului gay, unul dintre ei fiind Iliaş Rareş, care a petrecut şi el ceva vreme la Înalta Poartă şi despre care Grigore Ureche scria că:
având lângă sine sfetnici tineri turci, cu care ziua petrecea sau se dezmierda, iar noaptea cu turcoiace curvind, din obiceele creştineşti s-au depărtat.
Alte cazuri de abatere de la împreunarea considerată firească sunt cele ale lui Radu cel Frumos, numit aşa, se pare, în batjocura trăsăturilor sale efeminate, şi Vodă Alexandru Ilieş, „domn nepriceput“, ce „îşi consuma timpul cu un «partener» venit din Peninsula Balcanică.
Insinuarea (şi ea poate să conţină o aluzie, străvezie pentru cei informaţi, la năravurile insului) negativă – strecurată de acel meşter al vorbei subţiri care a fost Miron Costin – nu lipseşte“, scrie Dan Horia Mazilu, care reproduce mai departe din scrierile cronicarului:
Ce cârpea boierii cum putea trebile ţării, iar domniia mai mult îşi petrecea cu Batişte Veveli.
Lunga şedere printre turci l-ar fi îndepărtat şi pe Mihnea al III-lea de femei: „(…) şi slujind lângă Poarta turcească la Chinan Paşa (căruia zic unii să-i fi fost giuvan – n.r.
homosexual -, fiind frumuşăl)“. Despre Ştefăniţă Lupu se scrie în „Cronica Bălenilor“ că
fiind tânăr, dezmierdat, făcea lucruri copilăreşti, să zic mai bine, nebuneşti, nu căuta trebile domniei, ci curviile, şi partea bărbătească, şi femeiască.
Deşi pedeapsa pentru
homosexualitate era cumplită, tăierea capului, confiscarea averii şi arderea trupului păcătosului în public, Constanţa Vintilă Ghiţulescu, autoarea volumului
„Focul amorului“, n-a găsit în arhivele judiciare din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea semne că ea ar fi fost pusă în practică vreodată.
Homosexualii erau sancţionaţi de restul lumii mai mult prin bârfă şi vorbe de ocară gen «pezevenghe». Sunt câteva cazuri de călugări judecaţi pentru homosexualitate în acea perioadă, iar pedeapsa era să fie mutaţi disciplinar la altă mănăstire, unde trebuiau să fie izolaţi şi să se hrănească doar cu pâine şi cu apă. Dar pe mulţi dintre ei îi găsim după aceea bine integraţi în comunităţile de călugări,
a descoperit Constanţa Ghiţulescu.
Pentru Ştefan, cafegiul unei mănăstiri, prins când îi sărută cu „râvnă curvească“ pe ţiganii robi, pedeapsa e exilul la Mănăstirea Snagov. Un egumen al Mănăstirii Butoiul şi succesorul lui, reclamaţi amândoi la 10 ani distanţă că ar fi homosexuali de către robii ţigani, nu doar că scapă cu feţele bisericeşti curate, dar obţin şi condamnarea reclamanţilor. Constanţa Vintilă-Ghiţulescu ştie şi alte poveşti adevărate:
La un moment dat am găsit cazul unui cafegiu la care un tată, tovarăş de meşteşug, îşi trimite băiatul de 14 ani să fie calfă. Copilul pleacă de la cafegiu şi le povesteşte părinţilor că acesta l-a luat doar pentru a-şi satisface nevoile «pe dinapoi». Conflictul se stinge când colegii de breaslă îl conving pe tată să accepte o sumă de bani şi să-şi retragă plângerea, promiţându-i că, pe viitor, cafegiul va fi om bun.
Mai înspre zilele noastre, cunoscut pentru înclinaţiile sale homosexuale a rămas poetul, eseistul şi criticul literar şi de artă Alexandru Bogdan Piteşti.
Este cea mai importantă figură de Mecena a artelor plastice de la sfârşitul secolului XIX- începutul secolului XX. El l-a lansat pe Luchian, a fost primul colecţionar al lui Brâncuşi, era însurat şi în acelaşi timp era şi gay. Nevastă-sa era o persoană foarte liberă, foarte inteligentă, trăia la rândul ei cu Mateiu Caragiale, care a fost ajutat de Bogdan Piteşti,
povesteşte Mihai Oroveanu cât de emancipaţi erau unii intelectuali la începutul veacului trecut.
Homosexualii de atunci erau, ca şi mulţi din zilele noastre, foarte discreţi în privinţa orientării lor sexuale, dar cei care erau oameni de lume bună erau bine toleraţi în cercurile de intelectuali.
Un alt gay celebru a fost Dumitru Ferichide, fiul preşedintelui Senatului. Pe Petru Comarnescu (n.r. – scriitor, eseist şi critic de artă, născut în 1905) faptul că era gay nu l-a împiedicat să fie
prieten cu Mihail Sebastian, de pildă. Era bine privit, chiar dacă în presa care îl ataca era numit «Cavalerul de Curlandia»
